Cum am ajuns la UMF?
- Tamara C.
- 14 iul. 2020
- 3 min de citit
Actualizată în: 15 iul. 2020
Am știut de la o vârstă relativ mică faptul că vreau să fiu doctor. M-am considerat mereu norocoasă că n-am fost nevoită să decid, pentru că Doamne ferește deloc nu-s bună la decis.
Am presupus că alegând cu inima lucrurile vor fi mai ușoare. Din contră, am pus atât de mult suflet că nu mi-a mai rămas. Toate reușitele mele au în spate o rețetă verde.
Știu cum se raportează oamenii la decizia cuiva de a fi medic. Unii știu din prima și nu se mai chinuiesc alegând, iar alții au mai multe opțiuni și sunt nevoiți să aleagă una dintre ele cu speranța că au ales corect.
Am auzit de atâtea ori eu nu mă văd făcând altceva ca și când unui om care are și altă pasiune ar trebui să îi fie rușine că îi mai plac și alte lucruri. Încercăm să-i limităm pe cei din jur ca și când ei n-ar fi reflexia propriilor noastre limite. Faptul că te-ai gândit mai mult până ai decis să fii medic și nu a venit de la sine nu înseamnă că meriți mai puțin această meserie.
În vara anului 2013 am picat prima admitere la Medicină. Îmi aduc aminte cum anxietatea mea netratată abia mă lăsa să stau pe scaun și cum toți din jur păreau niște oameni atât de inteligenți și stăpâni pe ei înșiși încât m-am întrebat ce caut eu printre toți oamenii aștia. În mintea mea, toți erau culți, nu numai că știau deja medicină, ci și care a fost primul dintre ou sau găină și motivele cosmogenezei. Iar eu abia mă chinuiam să-mi amintesc cum se ține un pix.
Nu a venit ca o surpriză faptul că nu am intrat și cumva nu m-a durut atât de tare. Ce m-a durut în schimb a fost să văd cum foștii mei colegi încep o viață nouă și cum se răresc subiectele de discuție. Este o senzație de alienare pe care greu o explici dacă n-o cunoști, e ca și când pentru toți din jurul meu Terra continuă să se învârtă spre est, iar de mine începuse să se scuture. Te înstrăinează atât de mult de lucrurile cu care erai familiar, încât ajungi să te întrebi dacă au existat vreodată.
Sunt recunoscătoare că n-am renunțat. Nu știu cum de n-am renunțat, pentru că pe atunci un șut în fund reprezenta 5 pași înapoi și stigma că n-ai cum să eșuezi tocmai în ceva ce-ți place atât de mult. Înseamnă că nu ești bun, înseamnă că nu meriți și că n-ai ce căuta nici măcar să-ți închipuiești că vei fi vreodată printre medici.
În vara anului 2014 eram studentă la UMFCD. Am intrat la taxă și a fost singurul an în care am plătit atât de mulți bani pentru slide-uri scrise prost și miopie.
M-am mai relaxat când mi-am dat seama că inclusiv unii dintre colegii mei sunt tot la a doua admitere, ceea ce însemna că poate o să-mi pot câștiga dreptul de a fi acolo, printre cei care au reușit din prima.
Șase ani mai târziu știu că nimic de mai sus nu contează.
Anxietatea a provenit din faptul că mi-am dorit atât de mult să fiu unde sunt, doar că n-am reușit s-o gestionez. N-a avut niciodată legătură cu faptul că nu sunt și eu inteligentă cum mi se părea că sunt ceilalți.
Cum ai ajuns la UMF contează mai puțin decât unde ajungi de la UMF încolo.
Fie că simți, fie că alegi, la 1 octombrie suntem toți egali.
Comments